Return to PD_GIARDIAZOON

Importanța și relevanța temei

Giardioza sau lamblioza este o afecţiune parazitară a intestinului subţire, întâlnită la mai multe specii de mamifere şi păsări, produsă de specii din genul Giardia. Boala poate îmbrăca un caracter zoonotic [Cosoroabă, 2005, Dărăbuş şi col., 2006].

Giardia spp. este un protozoar cosmopolit, care determină sindrom de malabsorbţie la animale şi oameni. Astfel, giardioza poate evolua la animale domestice, câini, pisici, şoareci, ovine, bovine, caprine şi cabaline, păsări şi diverse animale sălbatice.

Aspecte etiologice

La ora actuală, nomenclatura genului Giardia este confuză şi necesită studii care să clarifice aceste aspecte. Giardia este un flagelat intestinal care infectează o gamă largă de gazde vertebrate. Genul cuprinde în prezent şase specii, şi anume: Giardia agilis, Giardia ardeae, Giardia duodenalis, Giardia microti, Giardia muris şi Giardia psittaci, care se disting, pe bază de morfologie şi ultrastructurii trofozoiţilor [Cosoroabă, 2005, Caccio, 2005, Leonhard şi col., 2007].

Giardia duodenalis (sin. G. intestinalis, G. lamblia) este singura specie identificată la om, dar este, de asemenea, întâlnită şi la alte mamifere, inclusiv animale de companie şi de fermă [Xiao şi Fayer, 2008].

Tendinţa actuală pentru Giardia duodenalis este de a identifica un complex de genotipuri bazate pe specificitatea de gazdă. Aceste genotipuri sunt identificate pe baza analizei locusurilor genetice conservate [Caccio şi col., 2005]. În prezent, există şapte genotipuri bine definite de G. duodenalis, denumite de la A la G.

Giardia are un ciclu biologic simplu şi direct. Chisturile excretate prin materiile fecale conţin trofozoiţi (în mitoza întreruptă), care pot rămâne infecţioşi mai multe luni într-un mediu umed, răcoros. După ce chisturile sunt ingerate, trofozoiţi se eliberează în duoden şi finalizează diviziunea mitotică. Infecţia în gazde noi este stabilită prin ingestia de chisturi şi diviziuni repetate ale trofozoiţilor, care se ataşează la suprafaţa microvililor intestinali prin intermediul unui disc adeziv ventral. Ei trec din intestin în fecale şi sunt răspândite cu apa contaminând produsele alimentare [Hunter şi Thompson, 2005].

 

Elemente de epidemiologie

Utilizarea metodelor de epidemiologie moleculară a schimbat semnificativ înţelegerea transmiterii zoonotice a speciilor de Giardia [Xiao şi Fayer, 2008].

Pentru protejarea sănătăţii publice şi bunăstarea animală, eforturile recente s-au concentrat mai precis pe identificarea fiecărui organism asociat cu infecţiile la oameni şi animale pe baza genelor găsite în aceste organisme. Suntem în măsură să contribuim la întelegerea relaţiei complexe între oameni şi animale ca gazde şi rezervoare pentru aceşti paraziţi, datorită datelor genetice acumulate în literatura de specialitate şi mass media digitală.

Acest protozoar a câştigat, gradual, importanţă în lumea ştiinţifică datorită numărului crescut al cazurilor transmise prin intermediul apei. Semnificaţia gazdelor non umane ca surse de contaminare a apei este încă o problemă nerezolvată, ca de altfel şi rolul zoonotic al infecţiei cu G. duodenalis la oameni [Appelbee şi col., 2005, Meireles Paola şi col., 2008].

Giardia spp., un flagelat, binucleat, protist facultativ anaerob, în mod similar răspândit, este cel mai frecvent parazit intestinal la om în ţările dezvoltate, aproximativ la 200 de milioane de oameni în Asia, Africa şi America Latina au infecţii simptomatice, şi aproximativ 50.000 de cazuri sunt raportate în fiecare an [Yason şi Rivera, 2007]. Estimările prevalenţei pentru Giardia pot varia foarte mult, deoarece raportarile nu sunt universal necesare, metodele de diagnostic diferă foarte mult, iar multe persoane nu au acces la asistenţa medicală [Xiao şi Fayer, 2008].

Recunoaşterea potenţialului zoonotic al fiecărei specii se bazează pe cunoaşterea gazdelor sau specificitate de gazdă a speciei. Acest lucru poate fi determinat pe de o parte prin identificarea cu precizie a speciei / genotipului chisturilor din materiile fecale ale gazdelor infectate în mod natural folosind metode moleculare şi pe de altă parte prin obţinerea de chisturi de la o specie gazdă şi administrarea altor specii de presupuse gazde [Xiao şi Fayer, 2008].

La rumegătoare, giardioza a apărut ca o boală gastro-intestinală importantă datorită prevalenţei ridicate şi patogenităţii la animalele tinere.

Prevalenţa înaltă a speciei G. duodenalis, la rumegătoare, este o problemă de sănătatea publică, datorită posibilităţii transmiterii zoonotice de la animale la om prin alimente sau apă contaminate cu chisturi viabile. Genotipul E (assemblage E) (numit şi genotipul copitatelor) de G. duodenalis este predominant la viţei [Trout şi col., 2005, Trout şi col., 2007] şi oi [Giangaspero şi col., 2005, Santín şi col., 2007]. Genotipurile umane, A şi B au fost de asemenea identificate la cele două specii de rumegătoare [Giangaspero şi col., 2005, Trout şi col., 2007, Santín şi col., 2007].

Dintre toate speciile de Giardia numai G. duodenalis a fost găsită la om, animale de interes economic şi animalele de companie. Cele mai multe dintre animalele din aceste grupuri au genotip unic de G. duodenalis, dar unele au fost identificate cu genotipul A şi / sau B, transmisibil la om. Cele mai multe bovine, ovine şi porcine sunt infectate cu G. duodenalisgenotipul E. Cu toate acestea, un număr semnificativ de bovine, sunt, infectate cu genotipul A. În contrast, genotipul B a fost găsit la număr mic de bovine în câteva studii, precum şi alte genotipuri , care nu au fost niciodată identificate în mod convingător. Singura excepţie este în Noua Zeelanda, unde studii limitate indică faptul că genotipurile A şi B, par să fie comune la bovine iar genotipul E a fost absent [Leonhard şi col., 2007, Hunter şi Thompson, 2005, Thompson şi col., 2009].

Există puţine diferenţe de vârstă asociate cu distribuţia genotipurilor A şi E la bovine. Patru studii asupra prevalenţei G. duodenalis în SUA de Est, care au inclus aproape 2000 de bovine de la fătare până la maturitate au relevat că genotipul E a fost identificat 28% la viţei sugari, 45% la viţeii după înţărcare, 33% la juninci şi 25% la vacile adulte, în timp ce genotipul A a fost detectat la 6% din viţei sugari, 7% la viţeii după înţărcare, 3% la juninci şi 2% la vacile adulte [Trout şi col., 2005, Trout şi col., 2006, Trout şi col., 2007].

Pentru ovine, toate studiile au identificat o predominanţă genotipul E atât la miei cât şi la oi, iar genotipul A a fost identificat rar. Genotipul B a fost găsit rareori la ovine. Deşi un focar de giardioză la miei, manifestat cu scădere în greutate severă şi mortalitate a fost atribuit genotipul B, sa bazat pe analiza PCR a doar două probe [Aloisio şi col., 2006]. Rezultatele unui studiu efectuat la porci a indicat un model similar cu cel de bovine şi ovine [Langkjaer şi col., 2007]. Într-un studiu efectuat pe cai, chiar dacă au fost doar nouă animale, s-au găsit numai genotipurile A şi B [Traub şi col., 2005].

Câinii pot fi infectaţi cu o gamă mai largă de genotipuri de G. duodenalis. Câini din Australia s-au dovedit a fi infectaţi cu genotipurile A, B, C şi D [Monis şi col., 2003 citat de Xiao şi Fayer, 2008]. Aceleaşi genotipuri au fost găsite la câini şi în alte ţări, cu o poziţie dominantă a genotipului C şi D. Multe studii au arătat o prevalenţă de la slabă la înaltă a genotipului A. În contrast, infecţia cu genotipul B a fost rareori găsite la câini [Read şi col., 2004, Traub şi col., 2004].

Pisicile se pot infecta cu genotipurile A şi F, cu cel specific pentru pisică-F identificat mai frecvent decât genotipul A. Deşi un studiu a identificat aproape toate genotipurile cunoscute (A, B, C, D şi E), cu excepţia F la pisici [Read şi col., 2004] a existat un nivel ridicat de discrepanţă, între rezultatele probelor genotipului de origine animală, la cele două metode de analiză genotipică utilizate în studiu.

În întreaga lume protozoarul parazit intestinal Giardia duodenalis (sin. Giardia intestinalis, Giardia lamblia) este frecvent identificat în fecale de câini [Papini şi col., 2005]. Deşi simptomele clinice pot fi absente la animale infectate, giardioza, poate să se manifeste cu diaree acută sau cronică, asociată cu o creştere întârziată.

Simptomele clinice în giardioză, la rumegătoarele mici, sunt adesea vagi [Aloisio şi col., 2006], dar prevalenţa giardiilor, la nivel mondial, este raportată, de la 4% până la 44%, la rumegătoarele mici [Bomfim şi col., 2005, Giangaspero şi col., 2005, Ryan şi col., 2005, Santin şi col., 2007].

Cu toate că efectele economice ale giardiozei nu au fost experimental examinate la viţei, o infecţie cu giardii într-un model experimental pe miei a determinat o scădere a sporului mediu, tulburarea apetitului şi reducerea greutăţii carcasei. S-a dovedit clinic că infecţia este asociată cu diaree şi prostraţie, prin urmare, are un impact negativ asupra performanţelor de creştere a viţeilor. Infecţia cu giardii la viţei constituie, de asemenea, un rezervor posibil pentru infecţia umană [Lalle şi col., 2005, Xiao şi Fayer, 2008].

Susceptibilitatea gazdei la infecţia parazitară pare să fie influenţată de statusul său imunitar, cu cât indivizii sunt mai imunocompromişi cu atât devin gazde mai vulnerabile [Ruiza şi col., 2008].

Diagnostic

După examenul microscopic tradiţional (ME), care este adesea considerat testul de referinţă pentru diagnosticul giardiozei, au fost supuse unei evaluări mai multe proceduri noi de diagnostic testul de imunofluorescenţă (IFA) [Rimhanen-Finne şi col., 2007], imunocromatografia [Gundlach şi col., 2005, Dryden şi col., 2006] sau ELISA [Gundlach şi col., 2005, Rimhanen-Finne şi col., 2007]. În numai unul din aceste studii [Rimhanen-Finne şi col., 2007] a fost luată în considerare starea clinică a animalului, deşi acest lucru ar putea influenţa în mare măsură, estimări ale caracteristicilor de testare, de vreme ce animalele afectate clinic au tendinţa de a excreta un număr mai mare de chisturi în materiile fecale, comparativ cu animalele selectate aleatoriu, cu statut clinic necunoscut [Geurden şi col., 2008].

Testele de evaluare sunt de obicei realizate prin analiza unor situaţii neprevăzute de masă folosind un test standard de referinţă. Acest lucru ar putea duce la o supraestimare a caracteristicilor testului de referinţă standard şi la o subestimare a testului în curs de evaluare [Rimhanen-Finne şi col., 2007].

Mai multe studii recente au fost focusate pe evaluarea diferitelor teste pentru diagnosticarea giardiilor la câini, de vreme ce datele privind caracteristicile testelor de diagnostic sunt esenţiale, atât în studiile epidemiologice, pentru o estimare sigură a prevalenţei parazitului, cât şi în studiile clinice pentru un diagnostic adecvat.

Control parazitologic

Elaborarea unui protocol de control parazitologic se bazează pe identificarea exactă a speciei, pe cunoaşterea situaţiei epidemiologice concrete şi pe eficacitatea unor produse medicamentoase clasice, dar şi a unor extracte vegetale cu acţiune antiprotozoarică.

Mai mulţi compuşi cum ar fi metronidazolul, dimetridazolul, fenbendazolul şi albendazolul au fost utilizaţi în tratamentul giardiozei la viţei, contribuind la ameliorarea simptomatică a animalelor tratate. Datele privind reducerea excreţiei de chisturi sunt precizate numai pentru tratamentul cu fenbendazol şi albendazol. Ambele, albendazolul (20 mg / kg, timp de 3 zile consecutiv) şi fenbendazolul (5-20 mg / kg, timp de 3 zile consecutiv), au fost eficace în reducerea semnificativă a excreţiei de chisturi după tratament [Cosoroabă, 2005, Dărăbuş şi col., 2006].

Paromomicina sau aminosidina este un, binecunoscut, antibiotic amino- glicozidic, cu spectru larg, cu eficacitate împotriva protozoarelor cum ar fi Criptosporidium parvum la viţei, Histomonas meleagridis la puii de găină şi G. duodenalis la şobolani şi om. Paromomicina se leagă de ARN ribozomal şi inhibă sinteza proteinelor, care are un efect direct asupra giardiilor sau un efect indirect de retragere a nutrienţilor cauzat de inhibarea sintezei de proteine bacteriene şi distrugerea florei bacteriene. Paromomicina este slab absorbit din tractul gastro-intestinal şi, prin urmare, este bine tolerat de viţei [Geurden şi col., 2006].

Fenbendazolul şi paromomicina au determinat o reducere de 100% a excreţiei de chisturi după tratament, cu toate că viţeii au devenit re-eliminatori de chisturi în 2-3 săptămâni după tratament.

Deoarece chisturile de Giardia pot supravieţui timp de o săptămână în fecalele de bovine şi până la 7 săptămâni în sol, perioada în care terapia este eficace (3-5 zile) poate fi prea scurtă pentru a preveni infecţia dintr-un mediu contaminat la scurt timp după tratament. În plus, o presiune mare de infecţie asupra mediului poate avea ca rezultat o eficacitate mai mică de 100% după 1 săptămână post terapeutic, la fel ca în cazul experimentelor cu albendazol [Geurden şi col., 2006, Geurden şi col., 2010].

La viţeii intreţinuţi, într-un mediu curat şi dezinfectat, terapia are eficacitate de 100% până la cel puţin 13 zile post terapeutic. Excreţia de chisturi după tratament, în urma infecţiilor prin intermediul materiilor fecale preluate de la nivelul membrelor sau altor părţi ale corpului sau supravieţuirea trofozoiţilor de Giardia spp. în intestin sugerează eşecul dezinfecţie [Xiao şi col., 1996, O’Handley şi col., 1997, O’Handley şi col., 2000 citaţi de Geurden şi col., 2006].

Suprimarea chisturilor pe termen scurt, în urma tratamentului, într-un mediu subliniază necesitatea aplicării unui program de control integrat, care să cuprindă combinarea terapiei şi curăţeniei cu dezinfecţia mediului la sfarşitul perioadei de tratament pentru a reduce la minimum riscul de infecţie post terapeutic [Geurden şi col., 2006]. Chisturile de Giardia sunt cunoscute a fi rezistente la dezinfectantele uzuale, cum ar fi clorul. Dezinfectantele alternative, cum ar fi dioxidului de clor, ozonul şi iradierea cu ultra-violetele au fost în centrul atenţiei în centrele de cercetare pentru tratarea apei potabile, deşi există obiecţii împotriva celor mai multe dintre aceste proceduri de dezinfecţie pentru utilizare în sistemele de creştere al viţeilor [Betancourt şi Rose, 2004]. Ca alternativă, căldura sau desicaţia şi dezinfecţia cu amoniu cuaternar [Xiao şi col., 1996, O’Handley şi col., 1997 citaţi de Geurden şi col., 2006] pot fi utilizate în sistemele de creştere a viţeilor.

Importanţa şi relevanţa temei rezidă din faptul că este un pionierat în România abordarea exaustivă a giardiozei în zona de vest şi sud vest a ţării, prin prisma stabilirii prevalenţei, cartării speciilor existente de giardia la animale şi om, caracterizării la nivel de molecular a genotipurilor existente şi evaluării riscului de transmitere zoonotică a speciilor de Giardia.  În acest sens se vor stabili interrelaţiile epidemiologice posibile care cresc posibilitatea diagnosticului precoce al infestaţiei în vederea evitării şi limitării evoluţiei bolii.